Animals are beautiful people…

…or the other way ’round.

Imi amintesc de un documentar mai vechi, realizat in 1974 de Jamie Uys, care prezenta lumea animala din desertul Namib prin prisma unor calitati sau comportamente considerate de majoritatea fiintelor umane ca fiind trasaturi definitorii pentru specia evoluata de Homo Sapiens.

Dar se pare ca la inceput n-a fost nici oul, nici gaina, ci supa primordiala, bulionul biologic darwinian care… nu ne-o fi lasat el mostenire scrisul si cititul, dar macar ne-a invatat, pe calea ADN-ului, arta supravietuirii tradusa, mai mult sau mai putin constient, prin instinctul de conservare.

In documentarul “Animals are beautiful people” este prezentata intr-o maniera extrem de “umana” o parte din miracolul supravietuirii unor specii, chiar si in conditii extreme, cu aspecte inedite si cu zambetul pe buze.

Unde vroiam sa ajung, de fapt, prin asta? Vroiam sa spun ca, asa cum un sarpe se ascunde in nisip pentru a-si astepta prada, sau cum o ratza stie sa se prefaca ranita pentru a-si salva puii de sub botul (pofticios) al hienei, pentru ca mai apoi sa o stearga frumusel de sub acelasi bot odata pericolul trecut… Asa si omu’ s-a nascut cu talentul disimularii in sange.

Degeaba se lauda grecii antici ca ei au inventat teatrul. Ei au intr-adevar meritul de a fi printre primii atestati ca au consemnat cu stylus pe papirus (sau ce o mai fi fost pe acolo; cred ca incurc un pic civilizatiile) rodul unei imaginatii izvorate tot dintr-o necesitate, plasata destul de sus in piramida lui Maslow. Toata stima pentru Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan et Co. Ei poate au inventat fictiunea pe suport (multi)media. Dar nu si actorii.

Cam lunga introducerea, dar daca e sa ma destrabalez, ma destrabalez.

Si fac un salt brusc si o comparatie fortata. Teatrul a fost inventat de acei oameni minunati numiti animale. De serpii ascunsi in nisip, numai cu varful cozii afara pentru a atrage rozatoarele. De ratza ranita. De Latimeria, pestele cu rudimente de picioare, care poate fi veriga lipsa din lantul evolutiv. De ornitorincul care cloceste oua pentru a-si hrani puii cu lapte.

Nu ma pot abtine sa nu mai fac un salt mortal, desi stiu ca s-ar putea sa-mi rup gatul. Cred ca si in mine (si in cati altii?) si-a facut simtita prezenta vocea teatrului ancestral al instinctului de conservare. Am trait mai bine de 30 ani ascunzandu-ma, camuflandu-ma sub pretinse trairi si sub fraze mai mult sau mai putin stereotipe, care sa-mi afirme apartenenta la un macro-grup etichetat social (si natural?) ca “normal”. Am crezut si cred in continuare in justetea anumitor aspecte ale acestei abordari a normalitatii si chiar m-am considerat uneori a fi un element deviant. Poate ca sunt, cine stie? N-am gasit inca pe cineva care sa stie si sa imi mai si spuna daca da sau nu si, din pacate, chiar si Dumnezeu tace, lasandu-mi ca povara liberul arbitru si incertitudinea privind amestecul unei anumite codite mefistofelice in starea mea de fapt. Dar pana acum nu m-a stiut nici vantul, nici pamantul. M-am camuflat in uniforma de catar de am ajuns chiar si eu sa ma intreb ce anume sunt: iapa sau magar?

Numai ca asa nu se mai poate. Macar fata de propria persoana si fata de firele de nisip din jur, sarpele trebuie sa recunoasca si sa inteleaga faptul ca e sarpe, nu nisip. Nu de alta, dar nici mancarea dobandita prin disimulare si nici Oscarul pentru cel mai bun rol secundar in propria viata nu tin de cald in interminabilele nopti friguroase din desertul interior. Chiar daca traiesti. Oarecum.

PS: Pentru cine vrea sa stie mai multe despre documentar: http://www.imdb.com/title/tt0071143/

Diverse si amestecate

Uneori am senzatia ca toate gandurile, strategiile, framantarile, documentarea, argumentele pro si contra care atrag dupa ele semntimente dintre cele mai amestecate nu mai au mult pana sa transforme toata povestea asta cu transsexualismul intr-o obsesie mare, grasa si suculenta care o sa imi acapareze toate momentele libere. As vorbi despre asta cu toata lumea, cel putin, care stie de chestia asta (numai cu cine trebuie nu am curajul inca sa discut) si trebuie sa ma supraveghez sa nu aduc mereu vorba despre asta in discutiile particulare cu persoanele respective. Nu de alta, dar nu exista numai problema asta pe lume, iar lor numai de asta nu le arde, sa ma auda pe mine batand tot timpul campii despre subiect.  Besides, n-oi fi tocmai eu buricul pamantului sau centrul preocuparilor lor. Asa ca ma stradui sa ascult cu atentie cand e de ascultat, sa empatizez si ma stradui sa tac si sa imi gasesc si alte preocupari care sa imi tina lumea interioara ocupata macar pentru o vreme sau macar partial.

De obicei ma scufund in citit cu o pofta demna de un Gargantua literar si cred ca daca intr-o seara as ramane fara materie prima - desi slabe sperante - as fi in stare sa ma apuc sa citesc cartea de telefon numai sa imi tin mintea ocupata cu ceva. Sau mai bine zis ma agat de citit ca de un colac de salvare. Pacat ca din cauza vitezei de lectura si din cauza metabolismului exacerbat al argumentatiei pro si contra mai sus mentionate raman cu prea putine din ceea ce citesc, imi pierd atentia fata de elemente care inainte ma interesau si analizez prea putin cele citite prin prisma intelectuala cu care ma obisnuisem. Daca se declanseaza vreo discutie literara pe la birou, ceea ce se intampla destul de rar in ultima vreme, thank God, tac malc si ma trezesc intrebandu-ma daca am vreun punct de vedere in legatura cu subiectul respectiv. Si cand ma gandesc ce ma mai aprindeam pe vremuri intr-o astfel de discutie ma apuca rusinea si frustrarea.

Ca o paranteza, imi spunea mai deunazi o prietena ca are certitudinea ca i-a scazut cultura generala si ca regreta asta, drept pentru care ar trebui sa facem ceva. Si am inceput cu muzeele si cu teatrele. Destul de promitator, culmea, chiar am retinut cate una, cate alta, sa vedem cat ne tine. Hai sa zicem ca asta e o batalie castigata, cel putin din punctul meu de vedere.

O alta alternativa ar fi implicarea in proiecte noi. Problema e lipsa de concentrare, lipsa de motivatie si sindromul de zapaceala acuta care ma bantuie mai ceva ca fantomele dintr-un British Manor de provincie. As avea cateva (mai multe) proiecte pe lista de asteptare, dar inca nu s-a eliberat nici un loc la cursa aeriana dintre sinapsele mele care urla dupa pensionare.

Vreau, nu vreau, trebuie sa ma scutur cumva. Ca-i bai!

N-am dormit azi noapte…

A step back…

In ultimii ani m-am izolat foarte mult, retragandu-ma in barlogul meu ferit de ochii sau uechile celorlalti, chiar si binevoitoare. M-am ascuns ca o cartita, am iesit foarte rar din casa (cu exceptia serviciului si a calatoriilor pe care mi le impune), m-am instrainat de prieteni si m-am indepartat pentru un timp chiar si de familie. Ajunsesem sa simt nu neaparat anxietate, cat disconfort atunci cand ieseam din sablonul meu zilnic de birou-izolare-birou-izolare, indiferent ca ar fi fost vorba despre o petrecere, o iesire in aer liber sau un concediu in alta parte decat intre cei patru pereti ai mei. Si asta si din cauza gandurilor, temerilor, lucrurilor pe care nu le intelegeam sau nu eram gata sa le accept/constientizez in legatura cu propria mea persoana. Uneori imi tinea tovarasie cate o sticla de tarie sau bere, alteori chiar mai mult decat ar fi fost cazul. Nu ma mai interesa propria mea persoana, casa in care traiam etc etc. Imi pierise inclusiv pofta de citit, ca sa nu mai spun de cea de scris. Petreceam ore intregi pe internet adoptand identitati fictive, numai sa nu mai fiu eu, sa uit ca sunt eu si ca m-am nascut in captivitate.

Intr-o zi m-am pus pe documentat. Odata si odata tot trebuia sa imi infrunt demonii pe care ii ignoram cu mai mult sau mai putin succes de ceva vreme. E groaznic de greu sa traiesti cu convingerea ca fericirea ti-e absolut interzisa in viata asta si pe lumea asta, chiar daca incercerci sa te complaci intr-o stare de semi-nesimtire, lasand “inauntru” numai strictul necesar de elemente importante, cum ar fi slujba, o bruma de cariera de doi bani sau cate un gand fugar din cand in cand, ca ai putea sa iti realizezi visurile macar dintr-un anumit punct de vedere - cel profesional sau… ma rog… semiprofesional, daca restul ti-e inaccesibil.

Rezultatul documentarii este ca m-am autodiagnosticat - lucru cu care nu prea sunt de acord persoanele cu care stau de vorba (din ce in ce mai mult) despre mine. Si am inceput sa vorbesc despre problemele mele cu persoanele apropiate, din partea carora am avut surprize destul de placute, in sensul ca nu am primit nici un sut in regiunea dorsala inca. Am inceput sa ies din barlog tot mai mult, de vara trecuta incoace, iar starile de disconfort se reduc.

Numai ca documentarea si implicit diagnosticul m-au aruncat intr-o mare de indoieli, stari contradictorii, argumente pro, argumente contra, spaime si crize ba de optimism, ba de pesimism, ba de chef, ba de lipsa de chef. Despre astea probabil ca o sa scriu mai detaliat pe parcurs. Sunt prea multe si nu stiu de pe unde sa le apuc, ca un scul de lana incurcat in ultimul hal. In orice caz, am nevoie de un terapist specializat. Care ori sa imi scoata prostiile din cap, ori sa ma ajute sa merg mai departe. Dar inclusiv de asta mi-e teama. Ca pentru moment nici nu stiu daca sa imi doresc sau nu sa imi iasa prostiile alea din cap :D.

Ei… si din cauza asta, in weekendul care abia s-a incheiat am facut un pas inapoi. In sensul ca m-am incuiat iar in casa, fara chef de nimic la modul absolut, am baut cateva beri si m-am retras in mine ca un melc. Which is bad. Oare sa fie astenia de primavara?

Sonata pentru lighean cu pian

…Sau altfel spus duet de bormasina cu rotopercutor sambata dimineata la ora 9:30. Ma si intrebam ce o fi cu vecinii mei de nu s-au mai ocupat de mult de gaurit peretii. Nu stiu ce or face atata veme cu bormasinile alea, ca dupa zgomotul sustinut care a terorizat tot blocul vara si toamna trecuta, cred ca nu mai exista nici un perete care sa nu fie mandrul posesor a cel putin 10-15 gauri. Probabil ca unele apartamente arata ca niste schweizere, de ma mir ca nu pica tot blocul din cauza asta. Probabil ca exista o psihoza in masa, provocata de ultima moda din lumea peretilor cu personalitate, care induc fiintelor umane, probabil la nivel subliminal, in timpul somnului, dorinta lor fierbinte de bodypiercing. Cred ca in timpul noptii se desfasoara adevarate sedinte de mandrie exacerbata: ia uita-te la mine, am trei gauri noi, oamenii astia sunt atat de usor de manipulat!

Problema e ca aceste concerte matinale se declanseaza exact cand am eu cea mai mare pofta de somn, ca o conspiratie monstruoasa care imi strica sambetele si duminicile. Nu ca ar fi normal sa mai vreau sa mai dorm dupa ora 9 jumate. Cine se scoala de dimineata, departe ajunge. In cazul meu, departe cu nervii, intinsi la maximum precum elasticul de la chiloti, gata sa plezneasca. Ia uite, dom’le, si eu care credeam ca stau bine cu sistemul nervos! Surpriza!

Ma gandesc foarte serios sa intru si eu in joc. If you can’t beat them, join them. Ma duc sa scot aspiratorul si sa umplu si o masina de rufe, concomitent cu selectarea volumului maxim la mp3 player. Cred ca am chef de Simfonia Fantastica a lui Berlioz. Si de-o mai ramane un geam intreg in bloc…

Sa nu faci niciodata ceva pentru prima oara…

Asa spune una dintre legile lui Murphy. Subscriu. Deci nici de data asta nu fac ceva pentru prima oara. :D. Sau cel putin pot pretinde asta.

Deci… nu recunosc ca e primul meu blog. Si nu recunosc ca acest blog va fi (si) despre experientele unei persoane transgen. Uite asa. De-a(l) naibii.

In orice caz, bun venit, straine, oricine ai fi. Plecaciuni pentru pasul tau grabit.