Revin prin a spune ca, pe masura ce se apropie data la care trebuie sa plec in Olanda, ai mei se intorc tot mai mult impotriva mea. Povestea e lunga si din pacate m-a dat peste cap complet. Ma consideram un om norocos, dar se pare ca, pana la urma, nu sunt. De nici o culoare. N-am sa ma pierd in autocompatimire (mai mult decat am facut-o “live” in ultimele cateva zile), dar parca era totul prea frumos ca sa fie adevarat. Chestia e ca in momentul asta, nu ma mai pot astepta la nici un fel de sprijin din partea familiei. Nici macar moral. Am trait intr-o iluzie perfecta aproape 8 luni de zile si cu cat cazi mai de sus, cu atat doare mai tare.
Ma duc sa alerg si sa dau cu pumnii in perne.
