All’s well

In primul rand, scuze pentru tacerea de cateva zile. Am avut si inca am multe pe cap si un nivel scazut de energie si de chef de viata, desi lucrurile s-au desfasurat relativ bine vineri seara. In orice caz, mai bine decat ma asteptasem sa decurga. Tata nu a reactionat violent si a inteles problema, atat cat putea sa inteleaga. Asa cum am zis anterior, ma asteptam sa inteleaga, fiind o persoana inteligenta care percuteaza imediat la argumentele logice si/sau stiintifice. Ma asteptam, poate, sa se arate mai afectat sau sa imi reproseze ca i-am spus abia acum. In schimb, a spus cateva chestii care m-au linistit si chiar m-au bucurat: unul ar fi ca ma sustine din toate punctele de vedere, ca indiferent ce sunt, fata sau baiat, sunt copilul lui. Iar al doilea a fost un comentariu interesant: nu te poti pune cu natura. L-am intrebat, desigur, ce vrea sa spuna prin asta. Si mi-a raspuns ca daca asa m-am nascut, trebuie sa facem totul ca sa imi gasesc linistea si fericirea. Stiu, suna putin a limba de lemn si poate chiar e, pentru ca deocamdata nu stim exact nici eu nici el ce anume inseamna “totul”.

Inca nu e pregatit 100% sa ia in considerare alternativa tranzitiei si insista sa ma duc intai la psihoterapie si sa aflu sigur daca asta este singura alternativa. Dar eu oricum asta vroiam sa fac din start. I-am propus si sa mearga si el sa vorbeasca virgula cu psihologul ca sa inteleaga mai bine despre ce e vorba. Totul e, acum, sa il si gasesc si sa mai si merg la terapie. Recunosc ca am o stare de timorare referitoare la o eventuala evaluare psihologica. Dar e necesara si este primul pas, macar ca sa ma linistesc.

Un alt lucru pe care mi l-a propus a fost sa iau in considerare alternativa de a infia un copil care, dupa cum crede el la momentul de fata, mi-ar ocupa gandurile si mi-ar umple viata, m-ar implini din alte puncte de vedere decat cele legate de o eventuala relatie de cuplu sau viata sociala in contextul identitatii mele de gen. Dar eu nu cred ca este cea mai buna solutie totusi. In primul rand pentru ca acel copil are nevoie de o anumita stabilitate afectiva si nu de dilemele existentiale ale parintelui lui :D. In al doilea rand pentru ca, totusi, recunosc, imi doresc sa fiu parinte, dar nu e singurul lucru pe care mi-l doresc. Si tot incomplet sufleteste as fi. Nu poti inlocui un lucru pe care ti-l doresti cu tot sufletul cu un lucru pe care ti-l doresti mai putin si la care nu te poti raporta asa cum doresti in absenta tranzitiei respective. Iar un al treilea argument este faptul ca adoptia unui copil de catre o persoana singura poate fi chiar mai dificila din punct de vedere legal si birocratic decat tranzitia :D.

Am mai discutat si diverse scenarii pentru a obtine banii necesari in cazul in care o sa merg pe tranzitie. Si chiar si in cazul asta a zis ca ma sustine. Una peste alta, daca intr-adevar este asa cum spune, am un sprijin serios in toate “tribulatiile” mele prezente si viitoare. Iar discutia a fost normala si relativ relaxata.

Ciudat este ca ma asteptam sa ma calmez mai mult si nu e asa. Tot am stari de nervozitate inexplicabile de data asta, tot am insomnii si vise multe si obostoare cand reusesc sa adorm, tot n-am chef de nimic si trebuie sa fac eforturi sa ma mobilizez si sa ma concentrez pe ceea ce am de facut. Mai ales ca mi s-au aglomerat treburile profesionale si extraprofesionale si acus vin si deadline-urile :D.  Dar sper sa treaca.