A step back…

In ultimii ani m-am izolat foarte mult, retragandu-ma in barlogul meu ferit de ochii sau uechile celorlalti, chiar si binevoitoare. M-am ascuns ca o cartita, am iesit foarte rar din casa (cu exceptia serviciului si a calatoriilor pe care mi le impune), m-am instrainat de prieteni si m-am indepartat pentru un timp chiar si de familie. Ajunsesem sa simt nu neaparat anxietate, cat disconfort atunci cand ieseam din sablonul meu zilnic de birou-izolare-birou-izolare, indiferent ca ar fi fost vorba despre o petrecere, o iesire in aer liber sau un concediu in alta parte decat intre cei patru pereti ai mei. Si asta si din cauza gandurilor, temerilor, lucrurilor pe care nu le intelegeam sau nu eram gata sa le accept/constientizez in legatura cu propria mea persoana. Uneori imi tinea tovarasie cate o sticla de tarie sau bere, alteori chiar mai mult decat ar fi fost cazul. Nu ma mai interesa propria mea persoana, casa in care traiam etc etc. Imi pierise inclusiv pofta de citit, ca sa nu mai spun de cea de scris. Petreceam ore intregi pe internet adoptand identitati fictive, numai sa nu mai fiu eu, sa uit ca sunt eu si ca m-am nascut in captivitate.

Intr-o zi m-am pus pe documentat. Odata si odata tot trebuia sa imi infrunt demonii pe care ii ignoram cu mai mult sau mai putin succes de ceva vreme. E groaznic de greu sa traiesti cu convingerea ca fericirea ti-e absolut interzisa in viata asta si pe lumea asta, chiar daca incercerci sa te complaci intr-o stare de semi-nesimtire, lasand “inauntru” numai strictul necesar de elemente importante, cum ar fi slujba, o bruma de cariera de doi bani sau cate un gand fugar din cand in cand, ca ai putea sa iti realizezi visurile macar dintr-un anumit punct de vedere – cel profesional sau… ma rog… semiprofesional, daca restul ti-e inaccesibil.

Rezultatul documentarii este ca m-am autodiagnosticat – lucru cu care nu prea sunt de acord persoanele cu care stau de vorba (din ce in ce mai mult) despre mine. Si am inceput sa vorbesc despre problemele mele cu persoanele apropiate, din partea carora am avut surprize destul de placute, in sensul ca nu am primit nici un sut in regiunea dorsala inca. Am inceput sa ies din barlog tot mai mult, de vara trecuta incoace, iar starile de disconfort se reduc.

Numai ca documentarea si implicit diagnosticul m-au aruncat intr-o mare de indoieli, stari contradictorii, argumente pro, argumente contra, spaime si crize ba de optimism, ba de pesimism, ba de chef, ba de lipsa de chef. Despre astea probabil ca o sa scriu mai detaliat pe parcurs. Sunt prea multe si nu stiu de pe unde sa le apuc, ca un scul de lana incurcat in ultimul hal. In orice caz, am nevoie de un terapist specializat. Care ori sa imi scoata prostiile din cap, ori sa ma ajute sa merg mai departe. Dar inclusiv de asta mi-e teama. Ca pentru moment nici nu stiu daca sa imi doresc sau nu sa imi iasa prostiile alea din cap .

Ei… si din cauza asta, in weekendul care abia s-a incheiat am facut un pas inapoi. In sensul ca m-am incuiat iar in casa, fara chef de nimic la modul absolut, am baut cateva beri si m-am retras in mine ca un melc. Which is bad. Oare sa fie astenia de primavara?